Priveşti cum se rup zorile Ştiind că nu-i doar roua ce îmbrăţişează florile Nimeni nu te-ajută În schimb, toţi te-nfruntă Te-ascunzi printre ploi Şi aştepţi livid... O umbrelă pentru doi.
Ştii, poate chiar nu mai are rost. Poate ar trebui să ne lăsăm să cădem în degringoladă, şi să mergem desculţi prin mizeria vorbelor unor persoane, fără să ne pese că ne vom murdări. Dar când ţi-a mai rămas respectul de sine, atunci ce faci? Cum Doamne Iartă-mă o rezolvi şi pe asta? Nu că n-ar fi un lucru bun...
Zăbovesc încă un buchet de clipe între două lumi. Plec fără aripi să mă scald în azur. Numai de-aş avea o harpă. Să-ţi cânt ceva? Sau doar să-ţi zâmbesc? A, vrei să-mi strângi palmele între ale tale? Sau doar să-mi culegi ploi din privire? Mai bine, nu. Dă-mi puţin oxigen... Să nu mă înec în oceanul ochilor ce mă cuprind cu câte-un refren.
E ca în zilele alea pe care le iroseşti pur şi simplu.Precum o legumă. Cu o pereche de căşti ce atârnă conectate la vreun telefon, mp3, mp4, ipod sau mai ştiu eu ce, te laşi dusă de versuri, de ritm, de mesaj.
Cu o ceaşcă de cafea pe noptieră care adesea te îmbie să-i simţi savoarea iar şi iar.
Mai tragi cu ochiul pe fereastră. Observi lumea cu un ochi critic, dar nepăsător.
Şi mai e şi o caniculă ce te împiedică să respiri adânc şi tragi în tine acea gură de aer de care ai nevoie.
Poate că am trecut peste abstractizările tale.
Cine eşti tu?Tu?Nici nu te cunosc.Nu ştiu despre cine vorbesc.Nu ştiu despre ce vorbesc.
Dar voi vorbi în continuare.
De ce?
Despre ce voi vorbi în continuare?
Cuvinte vechi.
Fluturi morţi de pe acoperiş se sting încet sub privirea frunzelor de nuc de lângă.
Ce fluturi?Ah, deja morţi?
Deja cad de pe acoperiş?
Doar petale negre.
Sub un maldăr de secrete antice s-au ascuns abject văpăi din ochii tăi.
Nu m-ai fermecat.Nu de data asta.
Pe cine să mai farmeci, dacă nu ai prins între gheare decât o umbră cu miros de cafea proaspătă?O siluetă albă cu chipul între puful unui pui de pernă?
Şi n-am visat.
Stai.
E deja timpul?Ce timp?
Taci şi vorbeşte-mi răspicat.Nu, prostii.
Mai bine vorbeşte doar răspicat şi taci.
E perfect.
Nu voiam să rup tăcerea în care aleea moartă era cufundată.Păşeam pe dalele de piatră fierbinţi de durere că nu le-ai zdrobit sub ale tale tălpi.În colţ zăcea secătuit de raze, un felinar puhav iar 2 bănci tronau cu ostilitate în juru-i.Ferestre livide plăsmuite sub lună, lumini de cer şerpuind în degringoladă. Ah...a venit deja ziua de alaltăieri?
Fie. Orice o să spun, tot ce o să spun, indiferent ce spun , postul ăsta i-l dedic lui Alex că mi-a dat un imbold să mai scriu pe blog, şi de asemenea îl dedic Irinei şi Nenei/Nenei şi Irinei [să nu se supere:))] şi serii minunate pe care am petrecut`o şi noi ca individele :>. A fost fain.Am stat la "taclale" cum n-am mai făcut-o de mult. A fost bine, a fost frumos. Am râs. Şi am făcut şi alte planuri, care deocamdată sunt suspendate în aer, însă care sperăm să nu ramână aşa:)). Maratoane, alea-alea. Noi ştim cum am fost. Păcat însă ca n-am avut norocul Linei de data trecută, cu "porţia dublă". Ar trebui să mai ieşim aşa. În fine. Chiar n-am lucruri importante de spus, nu am inspiraţie, dar am cedat la insistenţele lui Alex, care m-a implorat să postez =)). Glumesc. Ne-am amintit reciproc de bloguri.Şi atât. Ei bine. Asta a fost. >:D< Să ne scriem cu bine :)).
Azi m-am convins. Dansul chiar este cea mai mare pasiune a mea. Dansul e mult mai mult decât o parte din mine. Şi am constatat că nu e un număr mare de persoane care simt asta.Nu.E un numărcolosal de persoane care simt asta. Atunci când dansezi, îţi pui toată fiinţa în acele moment, indiferent de ceea ce simţi şi ceea ce dansezi.Are loc o metamorfoză, ciudat spus, dar corect. Şi, chiar dacă acest lucru îl cunoşteam de când mă cunosc pe mine însămi, azi mi-am conturat ireversibil această idee: mi-am dat seama că îmi doresc să fac asta întreaga viaţă. Nu dau detalii concrete despre ce s-a petrecut azi în sală, la probe, cei care au fost acolo ştiu cel mai bine cum a fost. Şi nici nu ştiu dacă se poate explica. În fine. Postul acesta îl dedic întregii echipe Trouble Crew.Cu absolut tot ceea ce înseamnă ea : Trouble, Trbl, Remember, şi bineînţeles, domnii profesori. Sunteţi minunaţi, mă!
Văd în ochii noştri lucruri goale.Delirăm fără să ştim cine suntem.Tunetele dimineţilor şi-au cântat sonatele pe un pian vechi, cu clape mute.Ai deschis ochii?Ai pierdut răsăritul.
Hmm.E aiurea. Nu mă simt bine deloc, şi nu mă refer la partea fizică. Nu.Dar prefer să mă abţin şi să las în urma mea doar gânduri frumoase şi vorbe potrivite. Nu îmi doresc să transform paginile astea de jurnal virtual/blog, cum doriţi să îi spuneţi, într-un loc în care să refulez. Da...acesta e cuvântul. Şi mai mult de atât, nu vreau să mă transform pe mine însămi în altceva decât mi-aş dori să fiu. De putut, pot. Şi multe persoane din jurul meu mă forţează să fac asta. Să scot şi alte laturi la iveală şi să nu mă mai despart de masca mea. O mască de apărare, de protecţie. Oameni buni, nu-i uşor... Dar vine acel moment când simţi că vrei să te refugiezi undeva, sau la cineva în suflet , şi n-ai unde, domne(lăsând la o parte familia care totuşi reprezintă acel sprijin de necontenit pentru toţi,acea binecuvântare, sau cel puţin, aşa ar fi frumos). În fine.Am sesizat , şi nu de o zi, două că "se poartă"(cine`o mai fi inventat şi sintagma asta stupidă...). Ce se poartă? Falsitatea, minciuna, răutatea, şi altele pe care le cunoaşteţi şi voi. Personal,nu agreez persoanele care se încadrează în aceste criterii, şi de aceea, nu vreau să mă număr şi eu printre ele.
Pentru ca astfel aş ajunge să nu mă agreez pe mine însămi, nu? Mda.Urâtă perspectivă. Postul ăsta va suna cam ciudat dar n-am ce să-i fac. Asta nu înseamnă că va trebui să-mi ascund şi gândurile?! Sunt o persoană sinceră de fel.Şi aşa mi-aş dori să rămân. Okay, o să las o melodie de final, poate nu mare operă, dar care posedă un mesaj...şi asta e important.
Sorbeam din nisipuri reci călimări întregi de fum, apoi mă aşezam comod pe treptele valurilor.Mă acopeream c-o algă brună şi tăceam.Visam, mă cutremuram convulsiv la împânzirea nourilor vineţii prin adâncuri.Schelălăiau meduze suple dintre bărci cu vâsle lungi.Trăgeam de aripi pescăruşi muţi şi nu mă simţeam vinovată.Nu eu.Se smiorcăia în valuri cerul.Pe sub umbrele din lemn auriu se ascundeau pălării cu boruri mari şi eu..eu hipnotizam soarele cu fruntea goală.Pânze de mătase roşie-orange ignorau noaptea şi dădeau glas răsăritului.O mână rece încolăcită în jurul încheieturii mă trezi.Cu glas amorţit, am zis: duminică.Şi m-am cufundat în puful pernei mele. Bărcile se îndreptau spre infinit.Şi mă purtau pe braţele lor. ...duminică.
Sau cel puţin aşa trebuia să fie ziua de azi, minunată.
Numai că 1 Mai a fost o zi altfel decât specială pentru mine.
Thank God I`m alive and safe.
În ciuda faptului că scările de la staţia de metrou Brâncoveanu mă urăsc, it's fine.Acum stau bandajată şi unsă cu tot felul de unguente ciudate.Exact, am căzut :)).Pretty bad, but it's okay.Le-am luat pe toate la rând.
Dar ăsta`i farmecu` domne`.Acum am ce povesti...nepoţilor.Cam în 50 de ani,aşa =].
Nu m`a afectat decât faptul că a trebuit să ţin de urât holurilor minunatului spital Bagdasar Arseni.Doar mă respect, nu?
Consult, radiografii, alea-alea.Am câteva julituri şi nişte cucuie,îmi pierdusem vocea aproape de tot de la lovitura în gât, în rest, numa` bună de a experimenta căderi libere :)).
Îi mulţumesc însă unui domn, care chiar a fost un domn în adevăratul sens al cuvântului.Nu ştiam că mai există astfel de persoane, capabile de asemenea gesturi.M-a ajutat foarte mult şi nici nu mă cunoştea.A văzut cum capul şi oasele mele făceau "conversaţie" cu scările, a coborât în grabă, m-a întrebat dacă vreau să cheme salvarea, mi-a cumpărat o sticlă cu apă, şi chiar a chemat un taxi care m-a condus până acasă.L-a plătit dânsul, deşi am insistat să-l plătesc personal.
În tot acest timp eram conştientă şi optimistă "Staţi liniştit, mă simt foarte bine, nu am păţit nimic", nu m-am panicat atâta timp cât am simţit că nu am nicio coastă ruptă, picior, mână sau alte ramuri învecinate ;)).În fine, e o întreagă nuvelă de istorisit.
Dar în linii mari cam asta a fost.
Ca un mesaj pentru colegele şi prietenele mele dragi care o să citească asta înainte să se sperie de noua mea înfăţişare, vă iubesc şi să ştiţi că nu mi-am pierdut memoria, n-am păţit nimic la cap, nu scăpaţi de mine. :))N-a sunat prea macabru, nu?
Probabil toată lumea va pune aceleaşi întrebări, de aceea m-am gândit să scutesc o parte din ea postând detalii despre eveniment, deşi nu-mi stă în fire: nici să mă victimizez, nici să povestesc ce aiureli mai păţesc, nici să postez lucruri banale.
Hm, tuturor ni se poate întâmpla.
Totuşi, aveţi grijă când coborâţi scările alea.They`re evil :))
Poate m-am pierdut printre ţipete de ego-uri.Poate că fiinţa abstractă-ţi spune să taci.Şi pentru că nu eşti tu.Tu eşti eu.Eu nu sunt tu.Aberaţii prosteşti.Suntem amândoi.Nu tu şi eu,ci ego-ul meu.Nu-i niciun alter ego aici.Şi noi doi nu vedem.Nici eu,nici ego-ul meu.
Aş putea începe prin argumentarea faptului că m-am dat "pe trend" şi am intrat în rândul blogger-ilor, dar n-am s-o fac.O fac alţii şi pentru mine.Şi apoi, întâi de toate am zis ca n-o să fie plictisitor.
Trist e faptul că n-am nici un soi de inspiraţie pentru o introducere decentă şi na,cu care să intru şi eu în rândul lumii.
Aşa că, de ce să nu vă las să descoperiţi pe parcurs ce mai e de spus?
