Ştii, poate chiar nu mai are rost.
Poate ar trebui să ne lăsăm să cădem în degringoladă, şi să mergem desculţi prin mizeria vorbelor unor persoane, fără să ne pese că ne vom murdări.
Dar când ţi-a mai rămas respectul de sine, atunci ce faci?
Cum Doamne Iartă-mă o rezolvi şi pe asta?
Nu că n-ar fi un lucru bun...
E ca în zilele alea pe care le iroseşti pur şi simplu.Precum o legumă. Cu o pereche de căşti ce atârnă conectate la vreun telefon, mp3, mp4, ipod sau mai ştiu eu ce, te laşi dusă de versuri, de ritm, de mesaj.
Cu o ceaşcă de cafea pe noptieră care adesea te îmbie să-i simţi savoarea iar şi iar.
Mai tragi cu ochiul pe fereastră. Observi lumea cu un ochi critic, dar nepăsător.
Şi mai e şi o caniculă ce te împiedică să respiri adânc şi tragi în tine acea gură de aer de care ai nevoie.
Ăm..unde-s prietenii? Nu mai sunt...
Dar.. au fost vreodată?
Asta mă doare cel mai tare.
Kind of feeling the song these days :
Aroma cafelei inunda holurile goale şi reci.
Le tortura.Le înfierbânta.
Trecea prin perdele, iar parfumul rămânea impregnat în lămpi.
Scălda pernele în miros de boabe coapte, schimba aşternuturile printr-o adiere.
Cafeaua de dimineaţă?
Nu, tu.
Fără zahăr.
Tu eşti cafeaua mea...
