Poate că am trecut peste abstractizările tale.
Cine eşti tu?Tu?Nici nu te cunosc.Nu ştiu despre cine vorbesc.Nu ştiu despre ce vorbesc.
Dar voi vorbi în continuare.
De ce?
Despre ce voi vorbi în continuare?
Cuvinte vechi.
Fluturi morţi de pe acoperiş se sting încet sub privirea frunzelor de nuc de lângă.
Ce fluturi?Ah, deja morţi?
Deja cad de pe acoperiş?
Doar petale negre.
Sub un maldăr de secrete antice s-au ascuns abject văpăi din ochii tăi.
Nu m-ai fermecat.Nu de data asta.
Pe cine să mai farmeci, dacă nu ai prins între gheare decât o umbră cu miros de cafea proaspătă?O siluetă albă cu chipul între puful unui pui de pernă?
Şi n-am visat.
Stai.
E deja timpul?Ce timp?
Taci şi vorbeşte-mi răspicat.Nu, prostii.
Mai bine vorbeşte doar răspicat şi taci.
E perfect.
Nu voiam să rup tăcerea în care aleea moartă era cufundată.Păşeam pe dalele de piatră fierbinţi de durere că nu le-ai zdrobit sub ale tale tălpi.În colţ zăcea secătuit de raze, un felinar puhav iar 2 bănci tronau cu ostilitate în juru-i.Ferestre livide plăsmuite sub lună, lumini de cer şerpuind în degringoladă. Ah...a venit deja ziua de alaltăieri?
Fie. Orice o să spun, tot ce o să spun, indiferent ce spun , postul ăsta i-l dedic lui Alex că mi-a dat un imbold să mai scriu pe blog, şi de asemenea îl dedic Irinei şi Nenei/Nenei şi Irinei [să nu se supere:))] şi serii minunate pe care am petrecut`o şi noi ca individele :>. A fost fain.Am stat la "taclale" cum n-am mai făcut-o de mult. A fost bine, a fost frumos. Am râs. Şi am făcut şi alte planuri, care deocamdată sunt suspendate în aer, însă care sperăm să nu ramână aşa:)). Maratoane, alea-alea. Noi ştim cum am fost. Păcat însă ca n-am avut norocul Linei de data trecută, cu "porţia dublă". Ar trebui să mai ieşim aşa. În fine. Chiar n-am lucruri importante de spus, nu am inspiraţie, dar am cedat la insistenţele lui Alex, care m-a implorat să postez =)). Glumesc. Ne-am amintit reciproc de bloguri.Şi atât. Ei bine. Asta a fost. >:D< Să ne scriem cu bine :)).
Azi m-am convins. Dansul chiar este cea mai mare pasiune a mea. Dansul e mult mai mult decât o parte din mine. Şi am constatat că nu e un număr mare de persoane care simt asta.Nu.E un numărcolosal de persoane care simt asta. Atunci când dansezi, îţi pui toată fiinţa în acele moment, indiferent de ceea ce simţi şi ceea ce dansezi.Are loc o metamorfoză, ciudat spus, dar corect. Şi, chiar dacă acest lucru îl cunoşteam de când mă cunosc pe mine însămi, azi mi-am conturat ireversibil această idee: mi-am dat seama că îmi doresc să fac asta întreaga viaţă. Nu dau detalii concrete despre ce s-a petrecut azi în sală, la probe, cei care au fost acolo ştiu cel mai bine cum a fost. Şi nici nu ştiu dacă se poate explica. În fine. Postul acesta îl dedic întregii echipe Trouble Crew.Cu absolut tot ceea ce înseamnă ea : Trouble, Trbl, Remember, şi bineînţeles, domnii profesori. Sunteţi minunaţi, mă!
Văd în ochii noştri lucruri goale.Delirăm fără să ştim cine suntem.Tunetele dimineţilor şi-au cântat sonatele pe un pian vechi, cu clape mute.Ai deschis ochii?Ai pierdut răsăritul.
