Văd în ochii noştri lucruri goale.Delirăm fără să ştim cine suntem.Tunetele dimineţilor şi-au cântat sonatele pe un pian vechi, cu clape mute.Ai deschis ochii?Ai pierdut răsăritul.
Hmm.E aiurea. Nu mă simt bine deloc, şi nu mă refer la partea fizică. Nu.Dar prefer să mă abţin şi să las în urma mea doar gânduri frumoase şi vorbe potrivite. Nu îmi doresc să transform paginile astea de jurnal virtual/blog, cum doriţi să îi spuneţi, într-un loc în care să refulez. Da...acesta e cuvântul. Şi mai mult de atât, nu vreau să mă transform pe mine însămi în altceva decât mi-aş dori să fiu. De putut, pot. Şi multe persoane din jurul meu mă forţează să fac asta. Să scot şi alte laturi la iveală şi să nu mă mai despart de masca mea. O mască de apărare, de protecţie. Oameni buni, nu-i uşor... Dar vine acel moment când simţi că vrei să te refugiezi undeva, sau la cineva în suflet , şi n-ai unde, domne(lăsând la o parte familia care totuşi reprezintă acel sprijin de necontenit pentru toţi,acea binecuvântare, sau cel puţin, aşa ar fi frumos). În fine.Am sesizat , şi nu de o zi, două că "se poartă"(cine`o mai fi inventat şi sintagma asta stupidă...). Ce se poartă? Falsitatea, minciuna, răutatea, şi altele pe care le cunoaşteţi şi voi. Personal,nu agreez persoanele care se încadrează în aceste criterii, şi de aceea, nu vreau să mă număr şi eu printre ele.
Pentru ca astfel aş ajunge să nu mă agreez pe mine însămi, nu? Mda.Urâtă perspectivă. Postul ăsta va suna cam ciudat dar n-am ce să-i fac. Asta nu înseamnă că va trebui să-mi ascund şi gândurile?! Sunt o persoană sinceră de fel.Şi aşa mi-aş dori să rămân. Okay, o să las o melodie de final, poate nu mare operă, dar care posedă un mesaj...şi asta e important.
Sorbeam din nisipuri reci călimări întregi de fum, apoi mă aşezam comod pe treptele valurilor.Mă acopeream c-o algă brună şi tăceam.Visam, mă cutremuram convulsiv la împânzirea nourilor vineţii prin adâncuri.Schelălăiau meduze suple dintre bărci cu vâsle lungi.Trăgeam de aripi pescăruşi muţi şi nu mă simţeam vinovată.Nu eu.Se smiorcăia în valuri cerul.Pe sub umbrele din lemn auriu se ascundeau pălării cu boruri mari şi eu..eu hipnotizam soarele cu fruntea goală.Pânze de mătase roşie-orange ignorau noaptea şi dădeau glas răsăritului.O mână rece încolăcită în jurul încheieturii mă trezi.Cu glas amorţit, am zis: duminică.Şi m-am cufundat în puful pernei mele. Bărcile se îndreptau spre infinit.Şi mă purtau pe braţele lor. ...duminică.
Sau cel puţin aşa trebuia să fie ziua de azi, minunată.
Numai că 1 Mai a fost o zi altfel decât specială pentru mine.
Thank God I`m alive and safe.
În ciuda faptului că scările de la staţia de metrou Brâncoveanu mă urăsc, it's fine.Acum stau bandajată şi unsă cu tot felul de unguente ciudate.Exact, am căzut :)).Pretty bad, but it's okay.Le-am luat pe toate la rând.
Dar ăsta`i farmecu` domne`.Acum am ce povesti...nepoţilor.Cam în 50 de ani,aşa =].
Nu m`a afectat decât faptul că a trebuit să ţin de urât holurilor minunatului spital Bagdasar Arseni.Doar mă respect, nu?
Consult, radiografii, alea-alea.Am câteva julituri şi nişte cucuie,îmi pierdusem vocea aproape de tot de la lovitura în gât, în rest, numa` bună de a experimenta căderi libere :)).
Îi mulţumesc însă unui domn, care chiar a fost un domn în adevăratul sens al cuvântului.Nu ştiam că mai există astfel de persoane, capabile de asemenea gesturi.M-a ajutat foarte mult şi nici nu mă cunoştea.A văzut cum capul şi oasele mele făceau "conversaţie" cu scările, a coborât în grabă, m-a întrebat dacă vreau să cheme salvarea, mi-a cumpărat o sticlă cu apă, şi chiar a chemat un taxi care m-a condus până acasă.L-a plătit dânsul, deşi am insistat să-l plătesc personal.
În tot acest timp eram conştientă şi optimistă "Staţi liniştit, mă simt foarte bine, nu am păţit nimic", nu m-am panicat atâta timp cât am simţit că nu am nicio coastă ruptă, picior, mână sau alte ramuri învecinate ;)).În fine, e o întreagă nuvelă de istorisit.
Dar în linii mari cam asta a fost.
Ca un mesaj pentru colegele şi prietenele mele dragi care o să citească asta înainte să se sperie de noua mea înfăţişare, vă iubesc şi să ştiţi că nu mi-am pierdut memoria, n-am păţit nimic la cap, nu scăpaţi de mine. :))N-a sunat prea macabru, nu?
Probabil toată lumea va pune aceleaşi întrebări, de aceea m-am gândit să scutesc o parte din ea postând detalii despre eveniment, deşi nu-mi stă în fire: nici să mă victimizez, nici să povestesc ce aiureli mai păţesc, nici să postez lucruri banale.
Hm, tuturor ni se poate întâmpla.
Totuşi, aveţi grijă când coborâţi scările alea.They`re evil :))
